Familiile/clanurile scriitoriceşti, în sens biologic, nu doctrinar, reprezintă una dintre cele mai interesante caracteristici ale istoriei literare româneşti. Poate că nicio altă literatură europeană nu oferă atâtea exemple de familii care, vreme de două-trei generaţii, să se fi dedicat cu pasiune creaţiei literare. Partea importantă a acestui element de istorie literară nu este faptul că doi, trei sau mai mulţi reprezentanţi ai unei familii se apucă de scris, ci faptul că o fac bine sau chiar foarte bine, rămânând în istoria literelor româneşti. Exemplele cele mai cunoscute sunt cei din familia Caragiale şi Lovineştii. După opinia mea, al treilea caz important este cel al familiei Bogza, care este însă mai puţin cunoscut.
Alexandru Bogza Senior era originar din satul Bogzeşti, comuna Secuieni, judeţul Neamţ, după cum precizează însuşi Geo Bogza într-un articol publicat în 1939, text care era, de fapt, o replică dată lui Alexandru Hodoş, ziarist apropiat de Octavian Goga, care insinuase că scriitorul nu are origini româneşti, asta din cauza prieteniilor cu mulţi scriitori de origine evreiască şi a simpatiilor de stânga, percepute în epoca interbelică drept semn al „originilor iudaice”. Familia Bogza s-a mutat, succesiv, în mai multe oraşe-porturi/oraşe din România, în funcţie de interesul de serviciu al lui Alexandru, funcţionar în cadrul Marinei Comerciale Române: Constanţa, Galaţi, Brăila, Ploieşti, ş.a. De fapt, la începutul secolului XX, Alexandru era şeful Agenţiei Serviciului Maritim Român, funcţie publică care plasa familia în rândul burgheziei. Între 1903- 1906, deoarece joacă la cărţi şi pierde o parte din încasările Agenţiei. În timpul primului proces intentat lui Geo Bogza, în 1932, i se va imputa acest fapt din biografia tatălui. Mama scriitorului, Elena- Rheea Silvia, născută Georgescu, afirmă Bogza în acelaşi articol, avea origini transilvănene, fiind fiica unui activist pentru drepturile românilor din Ardeal, mai precis din Turda, venit în Regat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Alexandru Bogza Junior ( 1895-1973) a fost filozof şi muzician, în ultima calitate considerându-se discipol al lui Dimitrie Cuclin. Şi-a trăit toată viaţa în anonimat, fiind, timp de 35 de ani, profesor de muzică în mai multe licee din ţară: Şcoala Normală din Călăraşi, Liceul Mihai Viteazu din Alba – Iulia, Liceul Aron Pumnul din Cernăuţi, Liceul Militar de pe lângă Mănăstirea Dealu (unde, probabil, l-a avut elev pe fratele său mai mic, Nicolae/Radu Tudoran), Liceul Dragoş – Vodă din Câmpulung Moldovenesc, ş.a.. Singurătatea autoimpusă a fost destrămată doar de corespondenţa pe care a purtat-o cu Traian Brăileanu, Constantin Noica şi fraţii săi mai cunoscuţi. De altfel, în anul morţii era complet necunoscut, doar un articol scris de Geo l-a dus în atenţia publicului. Eforturile lui Constantin Noica au dus la publicarea volumului Realismul critic, o selecţie de 500 de pagini, în 1982. Manuscrisul lucrării avea/are peste 4000 de pagini, însă Noica a considerat că cele mai multe dintre ele reprezintă elemente ale unui vast şantier. Alexandru dorea ca manuscrisul lucrării sale să fie depus la Biblioteca Vaticanului.
Ovidiu şi Elena sunt alţi fraţi mai mari ai lui Geo Bogza. Primul dintre ei, Ovidiu a fost ”ratatul” familiei, extrem de apropiat de Geo Bogza în tinereţe şi iniţiator al diverselor afaceri pe care familia le-a făcut pentru a scăpa de sărăcie, conducător al fabricii de sifoane la care a lucrat Geo în perioada în care a scos revista Urmuz. Va publica şi el un volum de proză, intitulat Hipopotamul. La fel va face şi Elena, care va scoate romanul Scurt popas.
Fratele cel mic, Nicolae, născut în 1910, a urmat, în tradiţia familiei, şcoala militară, fiind absolvent al Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu (1930) şi al Şcolii de Ofiţeri de la Sibiu (1932). Spre deosebire de Geo, care a parasit uniforma militară înainte de a-şi finaliza studiile, Niculae a funcţionat ca ofiţer timp de saşe ani. Pasiunea pentru literatură a învins în cele din urmă, astfel că, în 1938, hotărăşte să abandoneze cariera militară pentru a se dedica jurnalismului şi literaturii. A debutat în presă în 1938, în revista Lumea romanească, condusă de Zaharia Stancu. Primul volum, intitulat Orasul cu fete sarace, îi apare în 1940, iar un an mai tarziu, publica capodopera sa, Un port la rasarit, ignorat cu desavarsire de critica literara postbelică, din motive de înteles pentru acel moment istoric. Tot acum adoptă şi pseudonimul literar - Radu Tudoran.
Despre Geo Bogza voi scrie în episoadele viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu