Cealaltă viață a lui Friedrich Hölderlin

Enigma jumătății întunecate a vieții lui Friedrich Hölderlin nu a fost niciodată lămurită pe deplin. Speculațiile psihiatrilor, psihanaliștilor și neurologilor din secolul trecut nu au adus un plus de lumină în acest caz absolut tulburător din istoria literaturii germane și universale. Schizofrenie, demență precoce și tulburare verbală acută sunt diagnosticele frecvente puse de diverși specialiști care s-au ocupat de dosarul marelui poet romantic german. Unii istorici literari au sugerat că nebunia poetului nu a fost reală, ci artificială, teatrală, generată de teama poetului de a fi arestat din cauza criticilor pe care le adusese prințului elector care conducea statul german în care își ducea existența. Este o interpretare  complet aberantă, dacă te gândești că poetul ar fi putut juca rolul nebunului timp de 40 de ani: cum să-ți irosești viața matură și să-ți risipești toate calitățile jucând scena nebuniei absolute atâta amar de timp? 

Biografia oficială și schematică a lui Friedrich Hölderlin sună așa: poetul s-a născut în 1770, în același an cu Hegel și Beethoven, în localitatea Lauffen am Neckar, parte a ducatului Wurtemberg. Rămâne orfan de tată la doi ani. Studiază teologia la Tubingen, avându-i drept colegi și prieteni pe Friedrich Hegel și Friedrich Wilhelm Joseph Schelling (cu 5 ani mai tânăr decât el), urmând ca la finalul studiilor să devină preot. Revoluția franceză, care-l surprinde la colegiu, are un mare ecou în mintea sa. După terminarea studiilor, spre surprinderea familiei, renunță la cariera teologică, deoarece nu găsea argumente în favoarea religiei creștine, devenind profesor privat. Se îndrăgostește de una dintre elevele sale, Susanne Gontard, soția angajatorului său, motiv pentru care este concediat. Călătorește în Franța și Elveția și își scrie opera de căpătâi, romanul poetic Hyperion. La întoarcerea în țară, în 1802, se declanșează boala sa.  În 1805, familia decide să-l încredințeze unei clinici pentru boli mintale. Un an mai târziu, la sfatul medicilor care nu-i dădeau  prea mulți ani de trăit, familia îl încredințează în grija unui tâmplar. Va locui cu familia acestuia până la moartea sa, în 1843.

Proză din cealaltă viață, volum apărut la Editura Compania în 2002, adună toate textele scrise de poetul german după 1802, an în care s-a declanșat suferința sa. Este vorba de scrisorile către mama și frații săi, câteva poezii, texte scrise de oameni care l-au cunoscut în anii suferinței, schița primei încercări biografice holderliniene, diverse texte scrise de prietenii și admiratorii care l-au vizitat în anii de suferință ș.a.  Scrisorile către mama sa ocupă cea mai mare parte din volum, fiind dovezile cele mai limpezi ale felului în care au fost afectate sensibilitatea și mintea lui Hölderlin: epistolele sunt seci și inexpresive, aproape oficiale, foarte scurte. De o stranie frumusețe, în ciuda schematismului, este ultima epistolă pe care i-a adresat-o mamei sale: “Iertați-mă, preaiubită mamă, dacă nu mă pot face în întregime înțeles de dumneavoastră. Vă repet respectuos ceea ce am avut cinstea să vă pot spune. Îl rog pe bunul Dumnezeu, spun eu ca învățat, să vă fie și dumneavoastră sprijin în toate, ca și mie. Purtați-mi de grijă. Timpul se scurge negreșit și e atoatemilostiv. Până atunci, Al voastru fiu preasupus, Friedrich Holderlin” (1827). Semnează unele texte cu numele Scardanelli/Skardanelli (anagramare a cuvântului Alexandria, orașul bibliotecii perfecte, după care a tânjit întotdeauna – este interpretarea lui Alain Préaux). Unul dintre admiratorii săi, poetul și biograful său Wilhelm Waiblinger notează, undeva, aceste tulburătoare cuvinte pe care Holderlin le-a rostit într-un scurt moment de luciditate:  Abia acum înțeleg omul, când trăiesc departe de el și în singurătate! (pag. 85).

Un poem scris în 1808:

Ce este viața omului?

Ce este viața omului? O imagine a divinității.

Cum sub cer preumblându-se muritorii cu toții

Eu îl văd pe acesta. Parcă citind însă, ca

Într-o scriptură îmită nemărginirea și bogăția.

Oameni. Este cerul candid

Oare bogat? Asemenea florilor sunt

Norii argintii.

De acolo însă plouă

Roua și mai umedul. Dacă însă

Albastrul, candidul este șters,

Opacitatea care seamană cu marmura

pare, ca minereul.

Semn de bogăție. (pag. 28-29)

***

   Selecția textelor și  adnotarea lor aparțin  universitarului belgian  Alain Préaux, iar  versiunea  românească a fost făcută de Irina Airinei, îngrijită de Hans Herbert Gruenwald şi Adina Kenereș și prefaţată de Andrei Corbea.

Cântecul destinului

În lumină înaltă umblaţi
Pe un dulce tărâm, fericite voi, Genii!
Strălucite, zeieşti adieri
Uşor vă ating,
Ca degetele femeii la harpă
Sfintele strune.

Fără ursită, precum adormitul
Copil, respiră Cereştii;
Cast ocrotit
Într-un mugur de rând
Înfloreşte de-a pururea
Spiritul lor,
Iar ochii, preafericiţii,
Privesc în tăcută
Pe veci claritate.

Ci nouă nu ni-e lăsată
În niciun loc alinarea,
Se petrec şi se surpă
Chinuiţi muritorii,
Orbeşte zvârliţi
Dintr-un ceas în altul,
Ca apa din piatră
În piatră căzând,
Mereu în abisu-ndoielii.

(traducere Ștefan Augustin Doinaș)